Paradoxuri imaginare şi paradoxuri autentice1, 2004
Tradiţionalismul lui H. Paştina nu are legătură cu postmodernismul. Declaraţiile sale l-ar înscrie pe o linie tradiţionalistă cu temeiuri naţionaliste. „Eu sunt sigur că se poate lucra pornind de la datele care există în pictura românească”. Lucrările sale însă dezmint în mare măsură o asemenea limitare.
În schimb, postmodernismul lui Ion Grigorescu este legat de o prelucrare a „avangardismului”. Unii ar spune că Ion Grigorescu nu este un pictor autentic pentru motivul că a preferat ca mijloace de afirmare fotografia şi filmul şi a simţit să-şi însoţească imaginile cu texte. Sau – pentru că nu se consideră obligat să lucreze tot timpul, neresimţind acea urgenţă de a se exprima, specifică conceptului de artist de sorginte romantică. Dar clasificările sunt întotdeauna oţioase şi în mod necesar arbitrare.
Înţeleg că el însuşi îşi defineşte activitatea, cel puţin cea trecută, ca fiind „avangardistă”. Îi repugnă să se fixeze într-un gen anume, ceea ce este „specific spiritului de avangardă”. În ce priveşte contradicţiile inerente avangardei, opiniile lui au un anumit temei. Citez următoarea concluzie: „Se poate împlini o viaţă întreagă dezideratul înnoirii radicale, perpetue? Mi se pare imposibil.” Această căutare perpetuă a noutăţii crede că provoacă artistului tensiuni inutile, dezechilibre psihice. De asemeni este de luat în consideraţie părerea lui I.G. că avangarda a devenit un fenomen al trecutului, pentrucă avea sens atunci când mediul social crea bariere şi interdicţii. A fost avangardist, în sensul că „a şocat”, atunci când exista pericolul reprimării de către organele oficiale. Termenul de ”avangardă tehnologică” îl consideră neadecvat, pentru că de fapt tehnologia nu ultragiază astăzi.
Majoritatea intervievaţilor îşi menţionează religiozitatea (Berindei, Bernea, etc.). Dar ultimele două interviuri sunt ale unor pictori – Paul Gherasimşi Sorin Dumitrescu – pentru care starea de spirit religioasă este determinantă în viziunea lor asupra picturii, deşi în modalităţi diferite. Opiniile lor sunt prea depărtate de preocupările mele, ca să le pot discuta argumentaţia.
Dar, în sfârşit, să vedem pe care linii s-au înscris eroii interviurilor, atunci când ei înşişi au devenit profesori, sau cum comentează ei în jurul anului 2000 problema învăţământului artistic. Sub acest aspect, cartea este dominată de vocile reprezentanţilor celor două echipe, de la Timişoara şi de la Bucureşti, care, în anii 60-70, au promovat conştient şi insistent o reformă a învăţământului artistic, prin combinarea în diferite doze a „liniei franceze” şi a modelului Bauhaus-ului (cu referire în special la Klee, Kandinski şi Itten), dar şi a unor impulsuri mai recente, interdisciplinare. Se schiţează deasemeni răsturnarea violentă a termenilor tradiţionali, definitorii pentru ideea de şcoală, în comentariile lui I. Grigorescu (care însă nu a profesat consecvent cariera didactică), făcându-se auzite ecourile „avangardei post-moderne”, prin citarea lui Beuys ca dirijor de conştiinţe,
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.